Mihaela Radulescu are un copil „de bani gata”? Iata de ce se teme vedeta!

In urma cu patru ani, Mihaela Radulescu s-a mutat la Monte Carlo pentru a-si creste copilul intr-un mediu „civilizat” si departe de presa din Romania.

In afara prezentei constante a tatalui sau, Ayan are parte aproape de tot ce isi doreste: jucarii, haine de calitate, un apartament luxos, o scoala cu pretentii, prieteni si, bineinteles, dragostea mamei sale.

Mihaela Radulescu recunoaste ca Ayan poate fi catalogat cu usurinta drept un „baiat de bani gata”, desi nu si-a dorit niciodata acest lucru. In acest context, ea isi manifesta ingrijorarea pentru viitorul unor astfel de copii care ar putea ajunge sa nu aprecieze ceea ce au.
„N-am fost un copil de bani gata, dar am senzatia ca sunt mama unui asemenea copil. Ma uit la mormanul lui de jucarii, la dulapul ticsit de hainute, la casa in care sta si-mi aduc aminte de casa copilariei mele… De bucuria imensa cu care asteptam Craciunul sau ziua mea, singurele doua ocazii certe de a primi… o jucarie sau hainute noi.

Mi le doream atat de mult, faceam toate demonstratiile posibile de cumintenie si le pretuiam ca pe niste exponate de muzeu. Sigur ca sufeream cand treceam prin fata magazinelor, atat de anoste in comparatie cu cele de azi, sigur ca ma mai apuca plansul de ciuda ca nu pot avea ce vedeam la altii.

Dar reuseam cumva sa ma joc, tot atatea ore cate se joaca fiul meu, cu… nimic. Cu imaginatie, cu crengute, carpe, boabe de fasole, papusi ieftine si alte accesorii transformate in… orice.

Sunt convinsa ca bucuria o traiam la fel, ca dragostea o simteam identic. Indoielile mele incep din momentul in care-mi aduc aminte, ceva mai mare fiind decat e fiul meu astazi, ca lipsa anumitor lucruri ma facea sa mi le promit intr-o buna zi. Poate ca atunci, in acele conditii, se nastea ambitia mea de astazi, vointa, dorinta de a ajunge cineva…

In aceste conditii, ma intreb sincer prin ce mecanisme isi va dezvolta fiul meu sau alti copii crescuti in puf vointa, ambitia, dorinta de a ajunge undeva?

Daca ne uitam in jur, vedem ca numarul copiilor de bani gata e in crestere. Asta inseamna ca se pregateste sa se inscrie la cuvant si la viata o generatie care va merge la gradinitele cele mai simandicoase, la scolile cele mai scumpe, care se va plictisi de toate jucariile inventate, care va purta haine de firma inca din fasa, care va fi facut deja inconjurul lumii cand va aduna toate vacantele scolare, care va merge la scoala cu sofer, va sta pe chat, si nu in fata blocului, le va fi povestit mai multe bonelor, bodyguarzilor sau soferilor decat parintilor, va sti toate jocurile de pe computer fara nici o remuscare ca trece pe langa clasicii din biblioteca prafuita sau chiar inexistenta din casele de design, va avea o telecomanda in buzunar, si nu o cheie legata la gat.

Lupta parintilor de bun-simt de a inghesui intre preocuparile copilului cititul, de exemplu, imi aduce aminte de un pusti care se mira teribil ca e pus sa asiste la mulgerea unei ditamai vaci, care dadea cativa litri de lapte, cand frigiderul lui mult mai mic de acasa „dadea” o cantitate dubla de lapte?!

Aberatiile si defazarile dintre noi si copiii de astazi ne pun la grea incercare muschii de parinti. Ne incordam sa fim moderni, sa-i invatam limbi straine, sa-i plimbam prin lume, sa le aducem saptamanal o jucarie, ca sa mai indulcim lipsa de langa ei, incercam sa fim de gasca, sa intelegem noile desene animate (odioase si violente), sa-i imbracam ca pe noi si ne topim la dragalaseniile lor, amintindu-ne brusc ca sunt si ei niste copii cum am fost si noi.

Doar ca ei nu vor merge in vacante cu cortul, nu vor dormi in masina, ci in hoteluri de cinci stele, nu vor astepta Craciunul ca sa manance o banana sau o portocala, nu vor pastra papusa sau masinuta, pentru ca le va fi imposibil sa faca o selectie din… sute, nu vor striga de bucurie ca vad marea, pentru ca au vazut deja mari mult mai exotice, nu vor citi carti interzise, cu lanterna sub plapuma, pentru ca vor fi vazut deja tot ce era de vazut pe tarabe, pe Internet sau la televizor…

Nu-mi imaginez nici un copil din aceasta viitoare generatie dorindu-si sa se faca profesor, inginer, bibliotecar, biolog, centralista sau vatman. Daca s-ar face un sondaj intre copiii de bani gata, care sa raspunda la celebra intrebare „ce vrei sa te faci cand vei fi mare?”, nu m-as mira deloc sa aud ca primele locuri vor fi ocupate de vedete, oameni de afaceri, politicieni si, poate, fotbalisti. Aspirational, generatia are putine variante, daca nu cumva si putine sanse, dar n-as face abuz de pesimism, pentru ca ador evolutia si deschiderea lumii in care vor trai ei…

Vestea buna, ca sa nu cad in ipocrizie, ar putea fi ca tocmai aceasta bunastare in care ne crestem copiii ii va face sa priveasca lumea dintr-o alta perspectiva, pe care noi, parintii, neavand-o la varsta lor, n-o intelegem, n-o dibuim, dar suntem dispusi sa o invatam odata cu copiii nostri.

Cand le vom cumpara prima masina, pentru ca nu ne va rabda sufletul sa-i lasam sa se inghesuie in tramvaie, le vom povesti in ce conditii, in cati ani si cu cata truda am avut noi prima masina.

Cand ei isi vor da ochii peste cap, plictisiti sa auda aceeasi poveste pentru fiecare noua achizitie (casa, mobila, ceasuri scumpe, haine, vacante etc.), vom realiza ca suntem depasiti si vom fi de acord si cu cartea de credit pe care le-o vom oferi la timp, ca sa nu se faca de ras in gasca.

Vom face, mai mult ca sigur, toate compromisurile pe care juram sa nu le facem, vom ceda tuturor presiunilor nou-aparute de a avea si aia, si aia, vom capitula in fata oricaror dorinte ale copiilor nostri, pentru ca vom avea de unde, pentru ca ne va fi jena de parintii prietenilor lor, pentru ca vom simti nevoia sa facem mici demonstratii de forta financiara si pentru ca, undeva in sufletul nostru, vom spera ca ei ne vor multumi, intr-o buna zi.

Mi-as dori sa ajungem la performantele educative occidentale, adica sa ne trimitem copiii sa lucreze pentru a-si strange bani de vacanta, asa cum se intampla in multe case de milionari.

Dar mi-e teama ca pana la rafinamentul celor care-si educa astfel copiii trebuie sa mai treaca o generatie sau doua care sa cheltuie agresiv, pentru a putea pricepe sensul muncii, al banilor cinstiti, al ambitiei de a-si construi, cu propriile puteri, o viata, o cariera, un prestigiu.

Multi dintre parintii copiilor de bani gata reprezinta prima generatie in pantofi de firma si inca mai au nevoie sa se stie ca au bani, sa-si arate casa, masinile, angajatii, etichetele. Copiii de bani gata, sa ne intelegem, n-au nici o vina. Copiii nostri vor fi exact ceea ce vom reusi noi sa facem din ei…

In timp ce copiii de bani gata cresc, poate n-ar fi rau sa luam in calcul varianta de a-i face sa intre cat mai mult in contact cu realitatea de dincolo de vila, scoala particulara, hotelurile de cinci stele sau magazinele de lux. Poate ca o vizita la cateva case de copii i-ar face sa inteleaga ca ursitoarele sunt niste fiinte superficiale si simandicoase, care nu s-au obosit sa ajunga decat in zonele de lux. Poate ca pusculita de odinioara ar putea fi reactivata, pe proiecte mici, dar eficiente.

Poate ca, intre doua vacante exotice, n-ar strica sa faca vizite in sate uitate de lume, unde copiii isi duc toata existenta pe ulita satului, zilnic in aceiasi nadragi, dar cu o pofta de viata mult mai ampla. Poate ca exemplul personal e cel mai puternic reper….., cu conditia sa-i aratam cat de valoroase sunt sentimentele, generozitatea, compasiunea, daruirea…….nu obiectele si proprietatile.

Dar poate ca fiecare are deja metodele lui de a-si salva copilul de bani gata, poate ca insinuarile mele nu fac nici cat o ceapa degerata. Nu strica totusi, daca tot ati citit pana aici, sa va reevaluati sistemul de abordare ca parinte al unui asemenea copil.

Banuiti, desigur, ca el va fi un copil exceptional, caruia nu-i va lipsi nimic si care va avea o viata extraordinara. Stiti, desigur, ca veti face absolut orice pentru el. Dar n-aveti de unde sa stiti, desigur, ce va face el, fara voi… Caci va veni si ziua aceea…”, a scris Mihaela pe blogul ei.